Ieri-ul şi mâine-le sunt un prezent continuu!

Acum 2500 de ani Platon scria în Republica sa, cartea a VI-a, următoarele: “În momentul în care părinţii obişnuiesc să lase pe copii să facă ce vor, în momentul în care educatorii tremură în faţa elevilor şi preferă să-i flateze, în momentul în care tinerii dispreţuiesc legile, pentru că nu mai recunosc nimic mai sus decât ei ,,acesta este atunci debutul TIRANIEI”.

Nu rămâi oare consternat citindu-l pe Platon şi dându-ţi seama ca lumea este aceeaşi de mii de ani, că aceleaşi probleme ne macină, aceleaşi lucruri infime sau măreţe ne alcătuiesc. Omul, prin micimea sa, este, prin el însuşi, o întrebare pentru universul în care trăieşte....

Încotro şcoala noastră? Încotro omul? Simţiţi vreodată cum nimic nu se schimbă? Cum, vorba românului, e aceeaşi Mărie, dar cu o altă pălărie!

Făcându-vă autoevaluarea, fără să trişaţi, credeţi că mai există speranţa că omul va evolua vreodată?

Să fim virulenţi cu mediocritatea!

Echilibrat cum sunt, văd mai degrabă partea plină a paharului decât să observ şi picăturile lipsă. Mă mint frumos, cum tot omul o face, în loc să am curajul de a înfrunta ceva care nu e pe măsura aşteptărilor mele. Nu de puţine ori aleg calea călduţă care nu mă provoacă prea mult, ci doar îmi oferă o falsă stabilitate. Spirite puternice ce nu s-au lăsat dominate de reguli şi au adus schimbarea, spirite ce au visat că vor sculpta în piatra munţilor ca operele lor să fie demne de măreţia care sălăşluieşte cu adevărat în om, dar care nu are cum să iasă la iveală dacă suntem comozi şi iubim mediocritatea, ar trebui să se nască în fiecare epocă. Cel care visa că sculptează în munte, nu era nimeni altul decât Michelangelo, care uitase să se supună regulii de aur a epocii în care trăia: "nimic prea mult!" - măsura! Să ai măsură! La ce serveşte măsura când trebuie să lucrezi în cercetare, unde totul subzistă într-un univers potenţial care se lasă descoperit numai de către acel îndrăzneţ ce riscă tot? Sunt mândru că sunt român, dar lăsând partea plină a paharului, observ cum suntem, deopotrivă, fruntaşi în laşitate, prostie, frică şi lista e lungă. Îmi aduc aminte de un cameraman care a vrut să se sinucidă în direct în plenul parlamentului, într-o şedinţă la care chiar premierul Emil Boc îşi susţinea raţiunea pentru care hotărâseră să aplice o măsură nepopulară. Acesta era laşul care nu s-a gândit că îşi pune viaţa în pericol şi lasă în urma lui un venit în minus în propria familie, nici la supărările provocate copiilor lui. A vrut să facă pe eroul! Laşitatea este cumva o tradiţie românească. Şi la revoluţie au apărut ciupercile după ploaie, falşii revoluţionari, după ce s-a văzut ce anume se putea pierde. Puteai să îţi pierzi viaţa, dar cei care au vrut schimbarea au ales să iasă din cotloanele unde le putreziseră sufletele. Însă, ciupercuţele care au ieşit după şi-au spus: du-te tu primul, şi dacă e de bine venim şi noi. Dacă nu e, te vom considera erou, iar noi ne vom fi păstrat viaţa de vierme. De prostie, nu mai vorbesc! O gaseşti în toate mediile.. de la cele mai slabe până la cele care îşi spun că ne sunt net superioare.
Este de preferat să închidem ochii, aşa nu ne uzează nimic, ne păstrăm energia şi ne lamentăm că e de preferat răul ştiut decât să înfruntăm necunoscutul. Am citit Nietzche încă din adolescenţă şi virulenţa sa vizavi de om mi-a trecut în sânge, atingându-mi fiecare atom. Ideile cărţilor lui m-au făcut să nu mă bucur niciodată prea mult de realizările mele, şi să vreau să ating un alt nivel, următorul nivel. Prefer virulenţa unei sincerităţi care taie în carne vie decât diplomaţia care ne minte frumos pentru a nu ne leza orgoliile. Omul face ceva în viaţă, se depăşeşte pe sine numai în condiţii vitrege, atunci când este constrâns de ceva. De când ne naştem şi până murim trăim constrânşi de tot felul de reguli. Dacă am avea de ales şi nu ni s-ar impune nimic, am trăi într-o lâncezeală extremă iar din cauza propriei leni am uita şi cum ne cheamă. Eu, Victor Tiţa, nu pot schimba lumea de unul singur, dar pot face diferenţa.